Simona Poclid: Frații Karamazov, Dostoievski ‒ impresii de lectură

Să te încumeți să scrii despre o carte imensă, despre care alții, mult mai pricepuți decât tine, au discutat îndelung, pare un soi de sinucidere tardivă, însă rândurile următoare nu au pretenția unei recenzii, cu atât mai puțin a unui studiu serios, ci sunt mai mult o invitație către citire (ori recitire) și, mai ales, către discutarea unor nuanțe ale scriiturii.  

Pe Dostoievski l-am întâlnit în adolescență, când mintea necoaptă aduna informații din orice zare aproape, mânată de o curiozitate care rămăsese neștirbită din copilărie. Salvarea lui Rodion Raskolnikov, deși își trădează ideile coapte aproape delirant, mi s-a părut atunci năucitoare. Când am recitit, peste 10 ani, Crimă și pedeapsă, mi-am dat seama că mintea tânără poate fi atât de pângărită de soluții rupte de realitatea imediată, că făcând slalom printre diverse sisteme de gândire,  rupând, precum un animal care sfâșie carnea vreunui hoit, câte o idee, poți ajunge să-ți ridici deasupra capului o colibă prin care toate vicisitudinile vieții trec nestingherite, în vreme ce tu te iluzionezi cu patos că ești la adăpost.

Mi-am dat seama chiar că-n situații de tensiune absolută ale vieții, am fost foarte aproape de Raskolnikov, fie și imaginar. Germenele imaginației, chiar dacă nu duce spre acțiune, vorbește despre o boală a firii. Și întotdeauna foamea, nepotrivirea cu lumea, lupta cu inechitățile sociale, mizeria, puzderia de prăbușiri celeste pot să conducă spre comportamente care, chiar dacă nu ne descriu în adâncime firea, ne guvernează soarta. 

E suficient un mănunchi de întâmplări, de tot felul, ca să ne bucurăm de ratare. Îmi spunea cineva că nu-i tocmai potrivit să vorbim despre ratare-n viață, căci e prea mult, poate pentru că, indiferent cât de lungă sau scurtă este viața unui individ, el ajunge să înfăptuiască anumite lucruri, să devină într-un fel sau altul, despre care nu putem să vorbim în termeni absoluți, cum ar fi cel de ratare

În ce chip o seamă de fețe ale hazardului, ale mediului și, poate cel mai important, ale firii ajung să conducă un individ?

Aceasta este întrebarea care-mi răsună în minte, de fiecare dată când (re)citesc Dostoievski. Angrenat în viață (pe care nu știm dacă o cere, dacă o acceptă măcar), fiece individ trebuie să facă față anumitor întâmplări care par repetitive și specifice insignifianței umane (nașterea, promisiunea morții, boala, pierderea celor dragi, iubirea, deznădejdea etc.), la care se adaugă însă un iarmaroc de pățanii felurite, unele absurde, altele stupide, cu siguranță dureroase și hotărâtoare care clădesc alt chip vieții. 

Aidoma eroilor tragediei grecești, care săvârșeau, în ciuda nobleței lor, o singură greșeală și erau pedepsiți de către zei, și oamenii obișnuiți (inclusiv personajele literare dostoievskiene) par să se canonească dintr-o pricină profundă care, privită din exterior, capătă înfățișarea unei umbre platoniene. Cu cât te apropii mai mult de oameni (și de personaje), îți dai seama că, la un moment dat, în alcătuirea firii, este ceva care prisosește sau lipsește, aspect care devine fatal.

Nu putem măsura fatalitatea în destinul unui individ (și nici în cel al unui personaj), dar putem accepta, în numele simplității, că fiece traiectorie este subiectivă. Amploarea scrierii Frații Karamazov nu îmi permite, cel puțin nu acum, să mă hazardez să cuprind cât mai multe aspecte; de aceea voi ignora unele, poate de căpătâi pentru alții, alegând ceea ce mie mi-a atras atenția în chip deosebit. 

Cartea are un puternic caracter dialectic, iar disputele la care personajele se înhamă pot stârni zeci de alte dezbateri fără sfârșit. Ele sunt însă concludente pentru realitățile personajelor, pentru mediul în care acestea se zbăteau și, nu în ultimul rând, pentru ca cititorul să pătrundă mai bine căptușeala inimii lor. Povestea fraților reprezintă astfel un hotar în istoria colectivității, o cruce ruptă-n două, așezată pe malurile vieții. 

Dar spunea regizorul Brook (dacă nu mă înșală memoria) că apa poate avea și al treilea mal, lucru care, chiar dacă-l vedem doar ca pe o pură fantezie, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva, povestea celor trei frați (și poate ar fi cinstit să vorbim despre cei patru frați, căci și Smerdeakov, fiul nelegitim al lui Feodor, are un parcurs zdruncinător) nu însumează zbaterile întregii firii omenești, sfâșiată de tot ce o înconjoară? Pentru că viața poate deveni adăpost sau temniță, și nu întotdeauna acest lucru este o urmare a voinței omului.

Simona Poclid

Mă voi rezuma la cei patru frați. Cu câteva referiri la celelalte personaje, pe care nu le pot evita în scurta schiță pe care o fac aici.

Cel mai puternic și mai pătrunzător personaj pentru mine rămâne Smerdeakov care este aruncat în lume din pântecele unei bolnave, cu mințile rătăcite, pe care Feodor o violează și o abandonează, fără să se simtă silit vreodată să-i dăruiască acestui fiu ceea ce i se cuvenea, ținându-l alături, dar fără să-l scoată din temnița statutului de ,,slugă”, văzând în tăcerea lui supunere, slăbiciune, ba chiar puținătate a minții.

Și cât de bine își coace Smeardeakov gândurile, își țese apocaliptic eliberarea, ridicându-se deasupra tatălui, printr-un gest suprem.

Poate va șoca ce voi scrie în continuare, dar deși nu puteam găsi circumstanțe atenuante asupra paricidului, există copii care devin conștiința propriilor părinți, iar gestul lor, ultimul, pe care-l fac vizavi de părinte, răpunându-l (fizic, prin moarte, sau psihic, prin ură sau tortură perpetuă) își are obârșia în plămada grea pe care oamenii o pun în alcătuirea copiilor de care nu le mai pasă

Este Smeardeakov vinovat, manipulator, diabolic, neplăcut? Este. Dar nu cumva e și o victimă, și un învingător al fatalității care i se legăna deasupra capului? Nu este el cel care, deși prin răutate, sucește macazul destinului, tocmai pentru că se interpune între mama moartă și Feodor (acest individ grotesc, păcătos, fără nicio fărâmă de onoare-n oase)? Nu este el cel care, deși nu într-un sens potrivit, visează să plece-n Franța, să se elibereze, să fie alt om, să lase schingiuirea sorții în urmă?

Smeardeakov este păpușarul.

Și, în pofida răutății de care-l putem acuza, el este idealistul. De ce? Pentru că are o singură țintă, pe care o urmărește cu viclenie, cu istețime, să-i dezbine și să-i distrugă pe Karamazovi, pe care-i cunoaște tâlcuitor, ca mai apoi să fie răpus de boala trupească.

Momentul când îi restituie lui Ivan banii din ciorap, bani care constituiau biletul lui spre cea de-a doua naștere, este mai tulburător decât sinuciderea care nu ne mai miră. De ce renunță Smeardeakov la visul său, din cauza bolii, pentru că își dă seama că Ivan îl va pârî, pentru că nu mai credea în nimic, pentru că i se făcuse frică? Încă nu știu și nici nu vreau să citesc diverse comentarii literare, să văd ce spun alții despre Smeardeakov. Vreau să ajung cândva la un răspuns, chiar dacă nu va fi cel corect.

Surprinzătoare este puterea lui Dostoievski de a crea un așa personaj despre care nici nu spune prea multe.

Smeardeakov este o umbră, dar nu în sens platonian, căci fapta lui supremă și jocul pe care-l pregătește fraților dezvăluie de fapt o seamă de adevăruri despre natura umană.

Dmitri este o victimă a hazardului

Nu se răscoală niciodată împotriva naturii sale și nu o depășește. Prins între două femei, înfățișarea sacralității și a profanului, în cantități diferite, căci niciuna dintre ele nu atinge un moment superior al iubirii și, implicit, al dăruirii, el nici nu trăiește, nici nu disperă pe deplin, căci nu-și duce până la capăt nici iubirea, nici ura, rămânând, ironic și lugubru, să-și plătească gândurile, nu și acțiunile

Interesantă această perspectivă a lui Dostoievski, de a-și pune unul din personaje să plătească pentru gândul uciderii, niciodată pentru fapta comisă.

Se războiește cu Feodor pentru bani, pentru aceeași femeie (poate apetisantă, dar ștearsă ca om superior), nu-și clădește țeluri și nu am înțeles, nici măcar la final, ce formă avea iubirea lui pentru Grușenka

Strigă că o iubește, că ar ucide pentru ea, o caută, e gata să o lase primului iubit, vrea să o smulgă propriului tată, îi apreciază frumusețea tipic rusească, dar de aici încolo eu nu am văzut în sentimentul lui nicio înălțare.

Fratii Karamazov, cel din urma si cel mai complex roman al lui Dostoievski, este in acelasi timp povestea scrisa magistral a unui paricid si o meditatie filosofica asupra intrebarilor esentiale ale umanitatii: existenta lui Dumnezeu, liberul-arbitru, natura colectiva a vinei si consecintele dezastruoase ale rationalismului.(Sursa: Libris)

Dmitri este o păpușă sinceră, dar care încurcă pașii, chiar și atunci când hazardul, acest păpușar fără greș, îl ajută. Caracteristica lui cea mai pătrunzătoare este înfrânarea gândurilor, absența acțiunii și, în final, neputința de a ispăși pedeapsa, deși ceva vreme se alimentează cu o idee prea înaltă pentru slăbiciunea lui. 

Vrând să răscumpere greșelile tuturor oamenilor, ca într-o atitudine mesianică, nu este pe deplin hotărât să ia drumul ocnei și să-și spele obrazul minții. Nu aflăm din roman dacă evadează sau nu, dar ceva mă face să cred că Dmitri își pierde toate șansele.

Ivan este scepticul lui Dostoievski

Cu o înțelegere stăruitoare asupra lumii, dar străină de sacru, lucru care-l aruncă, cel puțin din câte am înțeles eu, pe niște drumuri nefolositoare inteligenței sale.

Inconstant în iubire, când o iubește, când se eliberează de logodnica lui Dmitri, necuprins de focul iubirii, ermetizat în propria minte, bolnav și victima propriilor idei, este umbra deplină a lui Smeardeakov.

Ei doi sunt același sâmbure; unul este gândul, altul este mâna care se ridică, dar în proporții inegale. De aceea, jocul dintre cei doi frați este fără seamăn.

Pe Ivan inteligența îl oprește din materializarea urii, iar pe Smeardeakov geniul diavolesc îl duce spre acțiune și eliberare. Pe Ivan îl înfrânează multe, deși el nu se apropie cumplit de nimic, parcă tot timpul poartă mănuși, parcă are picioroange și plutește deasupra lucrurilor. 

Momentul său absolut de slăbiciune se vede-n noaptea-n care Smeardeakov îi destăinuiește adevărul. Viermele bolii îl roade mai apoi cumplit, nu-și poate plăti datoria față de Dmitri la proces și eșuează, deși intuim, fără să avem detalii în roman, că se însănătoșește, că ajută la evadarea celuilalt, că nu regretă moartea făptașului adevărat.

Nu știu de ce este atât de slab Ivan în fața propriului gând de a-și ucide tatăl (sic, în personajul lui Ivan găsim multe dintre ideile lui Rodion Raskolnikov). Aș fi fost tentată, la început, să cred că-i o dovadă a demnității umane, dar slăbiciunea aceasta bolnăvicioasă mi s-a părut bizară. Dacă, într-adevăr, vrei să răscumperi răul, îl smulgi din ființa ta, nu-l bocești tardiv. În plus, Feodor adunase tot ce putea mai mârșav și mai degradant. 

Este străin firii umane ca ceea ce produce silă să nu mai conteze pe talgerul umanității, mai ales pentru un om care nu mai era apropiat de Dumnezeu, așa cum era cazul lui Ivan?

În final, Aleoșa este cel mai plăpând dintre personaje

Deși-mi dau seama bine că pentru unii cititori el ar putea părea laș, inconstant.

Aleoșa, influențat și de Zosima, lasă lumea să curgă peste el, fără împotrivire, fără învinuiri sterile atunci când nu poate schimba cursul lucrurilor, iubește, se căznește atât cât e îndestulător omului, nu și potrivnic, dar nu se lasă cuprins de lumesc. Aleoșa acceptă suferința, o cară, o clătește cum știe mai bine, încearcă să desțelenească toate conflictele altora, se apropie de copii și-i strunește pentru lumină

Nu doar apropierea de Dumnezeu îi netezește drumul spre înălțare deasupra lucrurilor, ci și încrederea deplină în bunătate.

Îl vede pe adevăratul vinovat, dar nu-l urăște, îl compătimește pe Dmitri, dar știe că nu se va putea jertfi, are încredere în Ivan și-i așteaptă pașii potriviți. 

Pentru toate aceste lucruri îți trebuie tărie de caracter și poate nu e ușor de înțeles, dacă nu am fost puși vreodată în statutul de spectator al propriei vieți. 

Mergi tot înainte, pe culoarele propriilor suferințe, și le lași să se coacă, să plesnească, văzând doar o idee, mereu zbuciumată deasupra capului, dar caldă-n inimă.

Rândurile de mai sus sunt doar câteva reverberații ale textului asupra minții mele.

Frații Karamazov face parte dintre cărțile care trebuie citite, recite (măcar o dată), interpretate în fel și chip, ca într-o gâlceavă aparent fără rost, dar sigur fără sfârșit. Întoarcerea la literatura clasică (atunci când e greu de parcurs) este una dintre cele mai bune modalități de învățare și de înălțare deasupra nimicniciei clipelor și a lecturilor care nici nu ridică ziduri, nici nu deschid ferestre, nici nu mușcă vreo cărămidă.

Fără a vrea să dau sfârșitului o notă moralizatoare, propun spre (re)citire Dostoievski, Tolstoi, Kafka, Shakespeare, Canetti, Orwell, Saramago, Goethe, Platon etc. Orbirea spirituală din concepția lui Saramago îmi dă ocazia unei analogii.

Scriitorii clasici rămân cel mai bun antidot pentru viață. 😊

Lecturi cu rod nepieritor!

Recomandarea cărții Frații Karamazov ne-a fost făcută de Simona pe care o puteți citi pe  blogul personal Salcâm plâns, dar și în cea mai frumoasă formă, cea tipărită!

Vă recomand cu mare drag cărțile ei: Teatru în stomac, Pescarul nimicului și, deloc în ultimul rând, Monștrii cu bot de catifea.

Mulțumim, Simona!

#recenziinescrise

2 thoughts on “Simona Poclid: Frații Karamazov, Dostoievski ‒ impresii de lectură

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Monștrii cu bot de catifea de Simona Poclid

Titlul și autorul Monștrii cu bot de catifea de Simona Poclid Anul apariției 2020 Editura Editura Eikon Număr pagini 352 Nu cred că mai e o surpriză pentru cineva că personal o iubesc pe scriitoarea Simona Poclid. Cărțile ei m-au făcut de fiecare dată să părăsesc oaza mea de liniște și să pătrund în alte […]

Emil Călinescu despre Aproape totul e ok – Francisc Baja

Aproape totul e ok Este o carte despre care nu stiam nimic. Uneori, iesirea din zona de confort inseamna, in cazul meu, aruncarea completa in necunoscut. Nu din punct de vedere fizic, ci din punct de vedere mental. Cartile, spectacolele de teatru si filmele sunt cel mai bun vehicul in acest sens. Aproape totul e […]